Folk Tale

Lu Zu Viritati

AuthorGiuseppe Pitrè
Book TitleFiabe novelle e racconti popolari siciliani
Publication Date1870
LanguageSicilian
OriginItaly

'Na vota si cunta e s'arriccunta ca cc'era un Re. Stu Re 'nta li soi lochi avía 'na pocu di bistiami; ma avia affizioni a un vitidduzzu, ch'era beddu, ma beddu di 'un si putiri diri, e lu Re l'amava tantu ca lu chiamava Corna d'oru. Stu vitidduzzu lu Re l'avia affidatu a un omu ch'avia tantu 'n creditu, ca pi suprannomu cci avia misu Zu Viritati. E veru Zu Viritati era, pirchì lu Re nun cci avia pututu mai truvari 'nta la sò vucca 'na minzogna. Lu Re vulia spissu a lu Zu Viritati a Palazzu, e pigghiava cuntu di lu sò vitidduzzu, chi cci avia raccumannatu vita pi vita.

'Na vota lu Re si truvau cu li so' Ministri, e 'nta lu menzu di la cummirsazioni, lu Re accuminzau a parrari di st'omu, chi s'avirria fattu livari la testa p' 'un diri 'na farfantaria. Li Ministri, chi sapianu lu fattu di Corna di oru, dui di chiddi si vutàru, e dissiru: — «O Maistà, chi diciti! 'Un dici farfantaríi lu vostru omu? Scummittemu, ch' 'un scappa tempu chi chissu chi chiamati Zu Viritati v'havi a vèniri a 'mpapucchiari 'na minzogna.» — «Putiti scummettiri, arrispusi lu Re, quantu vuliti, ca minzogni chistu nu nni dici nè ora, nè mai.» E misiru un feu l'unu di scummissa. — Li dui Ministri chi ficiru? Ficiru ca si visteru fimmini tutti dui, comu du' signuri; unu, ca era lu cchiù beddu, si cuncirtau tantu di panza, e si fincíu 'na donna gràvita; l'àutru era comu parenti e cci facia 'na specia d'accumpagnamentu. Si misiru 'nta 'na billissima carrozza, e sinni jeru a lu locu unn'era lu Zu Viritati cu Corna d' oru. Arrivati chi fôru, scinneru di carrozza, ficiru finta di firriari lu locu, e vittiru a Corna d'oru. Lu Zu Viritati, mischinu, comu vitti a sti du' signuri chi vinìanu a la sò casa, si misi 'nta un mari di confusioni: leva vanchi e metti firrizzi, e nun sapía chi fari pi trattalli megghiu chi putía. 'Nta stu mentri, a la signura gràvita cci pigghiau un virtìcchiu, ppùffiti 'n terra ' e sbattíu comu 'na tila. L'àutra signura, tutta cunfusa, dicia chi cci avia pigghiatu un sintòmu, (fora di ccà!) e nun sapía chi fari pi dàricci ajutu. Lu Zu Viritati, ca la vidia 'nta ddu statu 'ntirissanti, tuttu sbauttutu, accuminzau a dici: — «Signura mia, tuttu chiddu chi vuliti, macari la mè vita!» Si vutau la signura granni, e cci dissi: — «Figghiu mio, ccà un sulu rimèddiu cc'è: cci vinni pitittu di la carni di Corna d'oru, chi vitti quannu vinìamu ccà a la vostra casa.» Lu Zu Viritati, senza pinsari cchiù quantu lu Re stimava lu vitidduzzu, a manu a manu lu iju a scannari, e cci cucíu a lu stissu mumentu un pezzu di carni, e addiu Corna di oru! Comu cci avvicinau la carni, la signura assintumata, jittau un gran suspiru, grapíu l'occhi e rivinni, e si misi a manciari 'na pocu di carni. Ficiru tanti ringraziamenti a lu Zu Viritati, cci ficiru un rigalu, e parteru pi li fatti soi.

Lu Zu Viritati era cuntintuni, ch'avia fattu vèniri la vita a dda povira signura. Ma ccà veni lu bellu! Lu Zu Viritati avia a jiri a dari nutizii di lu vitidduzzu a lu Re, e dicia: — «E ora chi cci haju a diri a lu Re?! La prima cosa chi mi spija è: Com'è Corna d'oru? E chi cci haju a diri?...» E mentri camina, pensa chiddu chi cci avia a diri a lu Re. Ogn'arvulu chi scuntrava fincía ch'era lu Re e cci dicía: «A pedi di Vostra Maistà!» — e poi facía rispunniri lu Re: — «Chi cc'è Zu Viritati? Com'è Corna d'oru?» — «Maistà!... Lu purtai a pasculari, si sdirrubbau d'un pizzu di muntagna, s'ammaccau tutti li cianchi, e muríu.» Poi, pinsannu, — «Mai! dicia 'nta iddu; chistu nun cci lu dicu a lu Re; chi verso cc'è! chista è minzogna!» Si 'ncuntrava a n'àutru arvulu, e facía: — «A pedi di Vostra Maistà!» — «Chi cc'è Zu Viritati! (fincía ca cci spijava lu Re) Com'è Corna d'oru? È bonu?!» — «Maistà, a Corna d'oru cci vinni un duluri, e muríu.» Poi pinsava: — «E chista è puru minzogna...» Si 'ncontra cu n'àutru arvulu: — «A pedi di vostra Maistà!» — «Chi cc'è Zu Viritati? E Corna d'oru?» — «Maistà,

Vinni 'na donna d'àutu munnu,

Bedda di facci, e bedda di tunnu....

Io mi nni 'nnamurai....

E a Corna d'oru cci ammazzai....

Ah, chista è la viritati! Comu arrinesci si cunta. Si lu Re mi voli fari jiri a la morti, patruni; ma io cci haju dittu la viritati.»

Arriva a lu palazzu tuttu cugghiutu cugghiutu, e chi trimava comu un merru. — «A pedi di sò Maistà!» — «Chi cc'è, Zu Viritati? Chi aviti? Ch'appi cosa Corna d'oru?» — «Maistà....

Vinni 'na donna d'àutu munnu,

Bedda di facci, e bedda di tunnu...

Io mi nni 'nnamurai....

E a Corna d'oru cci ammazzai!»

Lu Re pi 'na manu avía la pena di lu sò amatu vitidduzzu, pi 'n'àutra manu era cuntenti ch'avía vinciutu la scummissa a li dui Ministri. Si li chiamau, e cci dissi: — «Aviti vistu si lu Zu Viritati è vera vucca di virità? La scummissa è vinta.» Li du' Ministri cunfissaru ca lu Re avia ragiuni, e lu Zu Viritati fu cchiù di prima stimatu di lu Re, e di tutti li Cavaleri di la Curti.

E cu' l'ha dittu, e cu' l'ha fattu diri

Di mala morti nun pozza muriri.

Palermo.


Text viewBook