Folk Tale

Lu Mircanti

AuthorGiuseppe Pitrè
Book TitleFiabe novelle e racconti popolari siciliani
Publication Date1870
LanguageSicilian
OriginItaly

Si raccunta ca cc'era 'na vota un Mircanti, ed avía un figliu e l'abbiava a li scoli. Li mali cumpagni lu cunsigliavanu di pigliari dinari a sò patri, e lu purtavanu a mala banna. 'N capu un annu di sta vita, lu patri si truvà' secent'unzi sutta; cridennu ch'era la muglieri chi cci l'avía pigliatu, duna di manu a la muglieri; ma idda, puviredda, nu' nni sapía nenti. Tant'è: lu patri appurà' ca lu latru era lu figliu (cà lu patri cci ij' dappressu e vitti chi iddu cu l'amici jia a la taverna e pagava iddu; a lu jocu pirdía li gran dinari...). Piglia un vastuni e cci detti li gran vastunati. Lu figliu scappa e si nni va nni sò parrinu. Lu parrinu lu vulía beni; va a la casa di lu cumpari e lu piglià' 'n grazia; dici: — «Ora pi cuitàrivi vui, cumpari, mannàmulu a la scola a Napuli a mè figliozzu, ca ddà studia, e si fa avanti.» Eccu ca stu patri cci ha assignatu un pezzu di tri tarì lu jornu, cà lu vulía mantèniri bonu, e lu picciottu partì'.

A Napuli li dinari d'un annu cci fineru 'ntra quattru misi, e lu Maistru 'un sapennu comu fari, scrissi a lu parrinu cu dìricci ca lu figliozzu avia bonu talentu, facia progressi 'nta li studii; ma cci ammancavanu li dinari. A corpu, lu parrinu cci abbía cent'unzi. Lu picciottu, 'ntra quattru jorna si li mancià' cu l'amici, e arristà' 'n'âtra vota senza dinari. Lu Maistru, chi putía fari? pi 'na manu cci detti a manciari, ma pi 'n'âtra manu scrissi 'n'âtra vota pi fàricci assapiri a li parenti di lu picciottu ca iddu facía tanti prugressi ca già lu Re l'avía fattu 'na gran cosa, comu dicissimu Ginirali pi mari e pi terra di lu Regnu di Napuli. Lu patri e lu cumpari vidennu sti littri, cci fannu li robbi di Ginirali, piglianu n'âtri ducent'unzi, e l'abbìanu a lu figliu. Sti dinari si nni jeru a li taverni taverni, a lu spaziu di una siina di misi li robbi si nni jeru puru; e lu picciottu ristà' poviru e pazzu. Lu Maistru cci fa 'na gran facciuliata, e nni l'abbía fora.

Stu giuvini si nni va a dimannari; e, camina, camina, si ridussi nni la cità di Lònnira. La sira cci scura sutta un palazzu; senti fari un surdinu; di 'na finestra cala 'na scala di sita; un Cavaleri vistutu di bianco acchiana scala scala; nni la finestra cc'era 'na figlia di mircanti, e lu Cavaleri trasíu dintra: a jornu si nni ij'. Lu 'nnumani Don Antuninu, lu figliu di lu mircanti, vusca tri carlini di limosina, si fa un vistitu di carta, e la sira, quannu sunò lu surdinu, fincennu ch'era lu Cavaleri di la sira avanti, acchiana nni la picciotta, cu la scala di sita. La picciotta cci pigliò lu grann'amuri, cci detti li gran dinari, (ca idda dinari nn'avía cu la pala), e cci dissi: — «Te', vèstiti; accàttati un palazzu 'nta li Quattru Cantuneri, e dumani sira torni ccà.» Lu 'nnumani sira iddu turnau vistutu 'na galantaría; e idda cci detti n'âtru saccu di duppii pi ammubigliari lu palazzu di nova 'nvinzioni sina a tutti li cosi di la cucina, e poi accattari 'na billissima carrozza cu du' belli cavaddi, e tuttu.

Lu 'nnumani Don Antuninu fici tutto. Quannu si vitti ca nun cci ammancava nenti, cu lu cunsigliu di la picciotta lu Don Antuninu va a 'mmita a lu mircanti, lu patri d'idda, di jiri a manciari cu iddu. Lu mircanti stunatu di li gran cirimonii, cci ij'; e Don Antuninu cci tinni un pranzu daveru spavintusu; e dopu lu ij' a lassari 'n carrozza a la casa. All'ottu jorna lu mircanti 'mmitau ddu signuri accussì cumpitu, e pi nun fari mala figura si ij' a fari 'mpristari l'addrizzu di tavula di lu Re ch'era cumpari sò. Dici lu Don Antuninu: — «E vassía nu' nn'havi famiglia? (pirchì la giuvina, pi falla supra lu naturali, nun cci vosi jiri a tavula cu iddi). — «S'affrunta, dici, mè figlia.» — «E allura mi nni vaju....» dici lu giuvini. La picciotta si fici apprigari di (da) lu patri, poi cci ij', pirchì lu patri cci dissi: — «O veni subbitu a tavula, masinnò ascippi corpa! » Idda fincíu nun avirlu vistu mai; manciaru; versu li vintidu' uri, lu mircanti lu va a lassa a lu sò palazzu, cu li gran cirimonii. La sira lu picciottu acchiana nni la figlia di lu mircanti, si mancianu quattro fila di pasta. — «Dumani, cci dici idda, va pi matrimoniu nni mè patri.» Lu 'nnumani, carrozza di gala, e Don Antuninu ij' nni lu mircanti. — «Signuri mircanti, si tantu cci havi lu piaciri, vogliu apparintari cu vassía.» Risposta di lu mircanti: — «Cci haju l'urtimu piaciri. A mazzujornu cci nni fazzu discursu a mè figlia; a vint'uri viniti pi la risposta.» 'Nsumma, 'ntra termini ottu jorna li picciotti s'hannu maritatu; e lu mircanti cci detti a la figlia 'na gran dota.

Dopu 'na quattrina d'anni chi stèttiru assemi, pigliau lu maritu e cci dissi a la muglieri: — «I' vurría jiri a vidiri a mè patri chi èni a Palermu, ed haju a passari di Napuli, cà sugnu passatu Ginirali pi mari e pi terra di lu (dal) Regnanti di Napuli.» Risposta di la mogli: — «Quann'è chissu, aspetta ca vaju a parlu a mè patri, chi ti fazzu passari Ginirali pi mari e pi terra di la citati di Lònnira.» E va nni lu patri; lu patri va nni sò cumpari lu Re di Lònnira, ca nun si lu dispiacía stu cumpari, cci mannau 'na mrâglia di Ginirali. Lu Don Antuninu si ristau p'allura; ma poi vosi pàrtiri pi forza pi Palermu. Prima d'arrivari a bordu pi 'mmarcàrisi, lu galisseri lu allavanca d'un ponti appinninu; vôta la carrozza e si porta la càscia cu li dinari. Don Antoninu comu pirdíu di vista la carrozza, si va a 'mmarca, e parti pi Palermu. Lu primu, ij' nni sò parrinu; e la parrinu cci fici 'na festa. — «E mè patri e mè matri?» dici Don Antuninu. — «Eh! figliu; su' ridutti a la miseria, e tennu un fùnnacu a S. Antuninu.» — «Vassa cci va, parrinu, e cci lu dici ca li vogliu vìdiri.» Va lu cumpari: — «Cumpà', e di vostru figliu Ninu chi si nni dici?» — Risposta di lu patri: — «Nenti, cumpà', nun mi nni parrati!» — «Ora, cci dici lu cumpari, zoccu diciti diciti; si i' lu trovu a vostru figliu, io vi l'hê purtari ccà, a mè figliozzu.» — «Si mè figliu voli vèniri 'n Palermu, i' intra nun lu vogliu: chi si nni jissi a guardari porci a S. Aràsimu.» Lu cumpari ridennu ridennu cci lu va a cunta a lu figliuozzu. — «Cci vaju, dici la figliuozzu, a S. Aràsimu!» E si nni ij' ddà, a guardari porci.

Ora chistu, di picciliddu, sapiva sunari lu friscalòru; e sunannu sunannu 'nsigna' li porci a marciari, e a jirisi mussu mussu comu avissiru a fari guerra. Un jornu tra di l'âtri cci appi a jiri lu Re; s'adduna chi chistu 'nsignava li porci cu stu friscalòru; dici: — «Stu picciottu è 'na gran testa; veni a diri ca pò 'nsignari li surdati; ora lu fazzu Ginirali pi mari e pi terra.» E cci duna la mrâglia di Ginirali.

Lassammu a chisti, e pigliammu a la muglieri di Don Antuninu, chi nun si vidi viniri a lu maritu. Si piglia 'na quantità di summi di dinari, li robbi di spunsaliziu di maritu e muglieri e parti pi Palermu. A Palermu appura ca lu patri e la matri di lu maritu avianu stu funnacu a S. Antuninu, e ij' a stari ddà. Lu mazzujornu si li fici acchianari a pranzu cu idda. Mangiannu, dici a lu patri: — «Ora figli nu nn'aviti?» — «Sissi', unu, ed è tantu riversu ca m'arridducì' a dimannari.» — «'Nca mannàtilu a chiamari,» cci dici la furastera. — «Vassa lu lassa perdiri, ca lu mannai a guardari porci,» dici lu patri. — «Ma facìtilu vèniri, quantu lu viju.» Piglia lu patri e lu manna a chiama. La furastera fa fari spisa, e 'na bella cassata fici accattari. Vinni lu picciottu, e nun la canuscíu a idda. Idda spartiva, e a iddu cci nni dava cchiù assà': di la cassata cci nni detti menza di chinu e chinu. Lu patri sempri dicía: — «Vassa lu lassa jiri a ssu porcu, ca nun si lu merita.»

Finuta di mangiari la furastera si ij' a vèstiri di li robbi di lu spunsaliziu. Lu maritu comu la vitti la canuscíu e si l'abbrazzà'; li so' robbi eranu pronti, e s'ha vistutu di Ginirali di lu Regnu di Lònnira e di chiddu di Napuli. Subbitu s'hannu prisintatu a li funnacari: — «Vassa binidica, Papà; Vassa bininidica, Mamà.» — «Chistu è mè maritu.» — «Chista è mè muglieri»; e cci cuntanu tuttu lu passaggiu. Cci fu 'na gran cuntintizza 'nta dda casa; e la nora detti 'na bona summa di dinari a li so' soggiri e a lu parrinu ch'avía vulutu tantu beni a lu maritu d'idda. Dopu jorna partèru pi Lònnira, e si guaderu sempri cu la santa paci.

Iddi ristaru maritu e muglieri,

E noi ristamu scàuzi di peri.

Cianciana.


Text viewBook