Folk Tale

Lu Principi e lu Carbunaru

AuthorGiuseppe Pitrè
Book TitleFiabe novelle e racconti popolari siciliani
Publication Date1870
LanguageSicilian
OriginItaly

'N jornu, signuri miu, si riccunta ca 'n (un) carbunaru cu la sò rètina non facia àutru ca jiri e viniri di lu voscu carriannu carbuni; 'ntantu 'n Principi, mintemu di Napuli, si nni iju a caccia 'ntra stu voscu, e caminannu caminannu si spirdíu di li so' cumpagni, e mentri chi assicutava 'n pezzu di caccia cadíu intra 'na funnissima fossa. Comu lu Principi cadíu ddà intra, ristau spantu a lu vìdiri atturniatu di 'n (un) sirpenti grussùni e di 'n liuni, ca paría ca si lu vulía mangiari. Ma nun fu accussì, pirchì lu liuni e lu sirpenti si cci avvicinaru e lu cuminciaru a liccari, e lu Principi ca ni la sò bucciacca ci avía cosi duci, cci li dava a mangiari e iddi l'armalidduzzi, ca èrinu morti di la fami, si li mangiàvinu e cchiù lu alliccavanu facènucci carizzi.

Passau la notti, e lu poviru Principi non putennu acchianari, s'appi a curcari ddà intra, e lu liuni e lu sirpenti lu accucciàru. Lu 'ndumani matinu lu Principi sintía cantari, e 'ntisi li funni di lu capu-retina di lu carbunaru, ca scinnía di lu voscu. Allura cuminciau a chiamari, a gridari, a friscari pi aviri ajutu; e vidennu ca non lu sintía nuddu, e nuddu cci arrispunnía, sicutau cchiù di cchiù a chiamari ajutu, fina ca lu curbunaru avvicinannu avvicinannu lu 'ntisi. Lu poviru carbunaru allura cci rispusi, e a la vuci a la vuci arrivau nni la fossa.

Lu carbunaru quannu vitti a lu Principi ddà intra ccu ddi sorti d'armali, lu scungiurau. Ma lu Principi cci dissi — «Non mi scungiurari, ca sugnu anima cristiana, e m'appattiu la disgrazia ca cadíi ccà intra, unni m'attruvai ccu stu liuni, stu sirpenti, ca m'hannu tantu agivulatu.» Lu carbunaru sintennu chistu fattu, cci spijau: — «E ora chi vuliti di mia?» E lu Principi: — «Disìddiru ca mi libirassi la vita e mi niscissi di ccà intra, e macàri di nèsciri st'armaluzzi ca àppiru la stissa mia disgrazia. Lu carbunaru: — «A vui sarrà, ca si n'aggiustamu, vi acchianu; ma pi diddi, non ni sentu nenti.» — «Si tu sarvi la vita a mia e libbri sti dui armali, iu ti dugnu 'na terza parti di tuttu chiddu ca pussedu.» Quannu lu carbunaru 'ntisi sta prumissa, pinsau di dìricci sì, lu salutau e prumisi a lu Principi ca si ni jia, ma turnava ccu ajutu. 'Nfatti scinníu nni lu paisi lu cchiù vicinu, chiamau ajutu, pricurau cordi e scali, si purtau carta, pinna e calamaru e ccu 'n'àutru cumpari sò ca sapia lèiri e scriviri. Turnau a lu voscu ccu pani, carni e vinu, e desi a mangiari a lu Principi ca si lu spartíu ccu lu liuni e lu sirpenti.

Lu carbunaru, doppu ca mangiàru tutti, cci dissi a lu Principi: — «Viditi ca cu spacu vi scinnu carta, pinna e calamaru, e scrivitimi, ca pi nèsciri mi dati zoccu mi prumittistivu, e poi quannu sbrigati v'acchianu, ca 'ntra sto tempu nui attaccamu li scali e facemu li ligna.»

Lu Principi allura allura si pigghiau la carta e cci scrissi ca cci dava a lu carbunaru tali e tali 'na terza parti di li so' beni ppi premiu e paga d'aviri sarvatu la vita ad iddu, a lu liuni e a lu sirpenti; e doppu ca cci la firmau, cci attaccau la carta nni lu spacu e dissi a lu carbunaru di acchianarisilla. Lu carbunaru si tirau la scrittura e la fici lèiri a sò cumpari, e quannu vitti ca era giusta, cci dissi: — «Vaja, spicciàmunni; arraccumannati boni sti cordi, vui di ddocu a sutta dicìticci a st'armali ca nun fàzzanu dannu a nuddu, sannunca vi lassamu a tutti ddocu;» e parrannu parrannu cci calau ddà intra 'na corda di 'mmùrdiri. Comu lu sirpenti la vitti si cci turciniau, e a corpu 'nturciniànnusi 'nturciniànnusi si n'acchianau fora. Comu si sturciniau di la corda si ni iju ni lu carbunaru e si cci stricava gammi gammi 'n signu di ringranziamentu e d'amuri. E lu carbunaru trimava. Poi scinníu la scala e acchianau lu liuni passu passu, e comu niscíu rittu rittu si va a 'gghinucchiau avanti lu carbunaru, e ccu li granfi lu cuminciau a liffiari e a liccarlu ccu la lingua. All'urtimu acchianau lu Principi, e doppu ca acchianau si tiràru li scali, sciugghieru li cordi, si 'mpunèru tutti cosi e partèru ppi la cità tutti quant'èrinu. Ma tutti arristaru spanti quannu vittiru ca ccu diddi si jèvanu macàri lu sirpenti e lu liuni; ma non sapennu comu nni l'avèvinu a mannari, si stèsiru muti e sicutaru a caminari.

Lu carbunaru arrivatu a la sò casa, ca era 'ntra un paiseddu vicinu a lu voscu, nisciu a biviri ppi tutti, e desi pani e acqua a lu liuni e a lu sirpenti, li quali doppu ca vìppiru e mangiaru, accarizzannu a lu Principi e cchiù a lu carbunaru, si ni turnaru 'ntra lu voscu unni abitàvinu. Doppu, lu carbunaru accumpagnau a lu Principi a la sò casa e lu cunsignau a li so' parenti. Lu Principi lu arringraziau, cci niscíu di viviri e mangiari, e lu licinziau. Allura lu carbunaru senza dìricci nenti, zittu e mutu, lu riviriu e si ni iju a lu sò paiseddu.

Quannu passàru corchi deci jorni, mentri ca stava durmennu 'ntisi scrùsciu arrètu a la porta; comu si cci avissiru tuppuliatu. Si susíu e s'affacciau di la finestra, ma ddà 'rreri cui vi criditi ca c'era? Lu liuni ccu un bellu lebbru e crapiottu a la vucca. Lu carbunaru scinníu, ci apríu e lu liuni accarizzànnulu e alliccànnulu ci li pusau davanti: lu carbunaru allura accarizzau lu liuni, e l'armaluzzu si ni turnau a lu voscu. Ma lu carbunaru arristau spavintatu sapennu sèntiri ca lu liuni ci avia purtatu dda caccia ppi gratizza di avìricci sarvatu la vita.

Passati 'na triìna di jorni, ni la notti 'ntisi lu carbunaru 'n tramùsciu arrètu la porta, e cchiù stava, cchiù avanzava. Quannu lu carbunaru vitti lu tramùsciu non sbriava, si susíu e passu passu si affacciau di la finestra, e ddà 'rreri la porta vitti ccu sò stupuri lu sirpenti ca tuppiliava cu la cuda e chi purtava 'na petra a la vucca. Allura dissi 'ntra d'iddu: — «Armaleddu! ca chiddu mi senti fari 'n rigalu a purtàrimi 'na petra!» e a corpu cci grapíu; lu sirpenti si ci fricava gammi gammi, e 'ntra li pedi ci pusau la petra davanti, e si ni turnau a lu voscu. Allura lu carbunaru pigghiau dda petra e si la sarvau pi mamoria di lu sirpenti, si turnau a curcari; ma non potti dòrmiri cchiù ni tutta la nuttata. Pinsannu pinsannu, pinsau ca li dui armali ca avèvinu avutu libbràta la vita d'iddu (da lui) senza nudda obbligazioni, si avèvinu livatu l'obbligu ognunu a modu sò, e chi lu Principi cu tanta di scrittura ca cci avia fattu, mancu cchiù l'avia pinsatu.

Lu 'ndumani pinsau carricàrisi la matina di carbuni e scinnirisinni a la cità rittu rittu ni lu Principi pi arrigalariccillu e parràricci di prisenza. 'Nfatti 'n servu iju ni lu Principi e cci dissi ca c'era 'n carbunaru ca ci vulía parrari, ma lu Principi cci arrispusi: — «Iu non canùsciu carbunara; vidi tu chi cosa voli.» Turnau lu servu nni lu carbunaru e cci dissi lu dittatu; ma lu carbunaru cci dissi: — «Va jiti ni lu Principi, cci diciti ca cci vogghiu arrigalari stu carbuni, e chi sugnu chiddu di lu voscu di tali e tali jornu.» Lu servu turnau ni lu patruni e cci dissi tuttu, ma sta vota lu Principi si nichiau e cci dissi: — «Iu non accettu nè carbuni nè nenti; si lu voli vinniri, cci lu paghi; e dicci ca iu non lu canùsciu, e si non si ni va, scatinati li cani.» Lu poviru criatu torna arreri ni lu carbunaru, e cci dissi: — «Figghiu, vi cunsigghiu di jirivìnni, pirchì lu patruni è nichiatu a li grossi; e lu carbuni si lu vuliti lassari vi lu pisu e vi lu pagu; e si non vuliti chissu, mi dissi, mi scatinu li cani.»

Quannu lu carbunaru 'ntisi stu fattu cci mannau a diri ca era chiddu ca cci avía sarvatu la vita e chi avía 'na scrittura, ca cci avía a dari 'na terza parti di chiddu ca pussidía. Lu servu cci iju ni lu Principi, ma si ni turnau cchiù stortu ca rittu pirchì comu cci cuntau lu dittu di lu carbunaru, lu Principi l'assicutau vulennucci dari vastunati e amminazzannulu. Allura lu criatu turnau ni lu carbunaru nichiatu, dicènnucci: — «Vajitivinni ccu la bona, ca iu non haju a perdiri lu pani pi vui: sannunca daveru iu cu li me' cumpagni vi damu l'òriu 'n pagghia e la spisa 'n dinari.»

Quannu lu carbunaru non ni potti fari di lu menu, partíu murmuriànnusi tuttu, e si va a vinni lu carbuni giustu giustu a n'arginteri amicu sò. Doppu ca cci vinníu lu carbuni, lu carbunaru ca si avía purtatu la petra di lu sirpenti, cci la vosi ammustrari, e l'arginteri comu la vitti si spavintau e cci dissi: — «Comu! cui vi la desi sta petra tantu priziusa? Lu sapiti vui ca ccu sta sula petra siti riccuni?» — «Gnursì, lu sàcciu, cci arrispusi lu Carbunaru; e speru ca cu sta petra haju a cangiari di un statu a n'àutru, e fra brevi ni vidiriti la prova.» — «Ma chi vi la vuliti vìnniri?» — «Gnurnò, non la vinnu; sàcciu iu sulu cchi n'haju a fari.»

Sintiti 'ntantu chi pinsau lu Carbunaru di fari: purtau li muli a lu fùnnacu, si sbarazzau, e doppu si ni iju ni Riali Maistà. Chiamau 'na sintinedda, e cci dissi: — «Facitimi lu favuri di dìricci a lu Re ca l'haju a cumannari.» La sintinedda di 'n subbitu arrifiríu, e cci fu accurdata l'udienza. Lu Carbunaru allura arricuntau tuttu lu fattu a lu Re, cu tutti li prumisi; cci ammustrau la carta ca cci avia fattu lu Principi, cci cuntau la risposta ca cci avia datu 'ntra dda stissa jurnata, cci raccuntau li rigali ca avia avutu di (da) lu liuni e di (da) lu sirpenti, e ammustrànnucci la petra, cci dissi ca cci la rigalava a lu stissu Re.

Lu Re a lu vìdila stissu ristau spantu, e alluciau a lu sulu guardarla; l'accittau, e cci dissi: — «Va beni, iu sarròggiu chiddu ca ti faròggiu giustizia; e lu Principi o voli o non voli t'ha a dari la terza parti di lu sò.» Lu Re allura pigghiau a lu Carbunaru e lu 'nchiusi 'ntra 'na càmmira, poi chiamau 'n (un) surdatu e cci dissi: — «A cursa va chiàmami a tali Principi, a titulu d'abbidienza.» Passatu beddu pezzu di tempu, turnau lu surdatu cu lu poviru Principi ca nun sapía chi pinsari. — «A pedi di Vostra Riali Maistà, cci dissi lu Principi; chi cumanna?» Allura lu Re cci spija si ad iddu cci avía successu qualchi disgrazia, e avía prumissu qualchi cosa. — «No, Maistà, arrispusi, non haju prumissu nenti a nuddu; e nenti m'ha successu.» — «Arrigòrditi bonu si jennu a caccia, arcuni voti t'ammattíu zoccu t'haju dittu.» — «Ah! gnursì, mi pari ca tantu tempu arrèri cadíi 'ntra 'na fossa e mi fici ajutari a nèsciri e pagai e sudisfici a cui fu la pirsuna.» — «E nenti cchiù di chissu?» — «Nenti affattu;» arrispusi lu Principi. — «Ma pò essiri ca cci facisti quarchi carta e ora ti ni pari forti di dàricci zoccu cci prummittisti?»

Quannu lu Principi 'ntisi chistu, si pirsuasi ca lu Re era 'nfurmatu di tuttu; e cci dissi: — «Riali Maistà, iu carta non n'haju fatta a nisciunu; ma cu' sa si ni fici quarcuna fàusa quarchidunu o lu Carbunaru ca m'ajutau a nèsciri di nni la fossa...» Ma siccomu lu Re non ni potti cchiù, pigghiau la scrittura e mustrannuccilla, lu rimpruvirau, lu murtificau, fici nèsciri a lu Carbunaru e poi dissi a lu Principi: — «Tu d'ora 'n poi, sutta pena di vita, darai un terzu di tuttu chiddu ca pussedi a chist'omu, e accussì ti disubblighirai di tuttu chiddu beni ca ti fici sarvànnuti la vita.»

Lu poviru Principi non putènnuni fari di lu menu, cci appi a dari a lu Carbonaru 'na terza parti di soccu pussidia. Lu Carbunaru cangiau d'un statu a n'àutru, e si arritirau ccu la sò famigghia ni la cità, e lu Re lu fici Cavaleri di Marta.

Acireale.


Text viewBook